Roşul

"Simt că-mi ţii sufletul în braţe"
mi-a zis, cu jumătate de ochi deschisă
în timp ce eu-mi pierdusem în spaţiu
singura ureche de care mai ştiam.
Am uitat apoi
să respir, pentru o eternitate sau două,
să mă nasc de câteva ori în acelaşi timp,
să visez că mor de câteva ori,
sau mai rău,
să înţeleg
roşul.

dincolo de mine

I. dualitate : Plăcuţele de la maşină

Eram într-un fel de templu, în zona menită pentru înalţii preoţi şi era un fel de bazin care separa altarul de discipoli. M-am gândit să sperii discipolii aşa că am invocat 2 fantome. În acelaşi timp mă priveam, eram un fel de eu-el, un preot antic, vedeam fantomele cum vin spre mine, erau albe , şi nu erau fantome, erau un fel de diavoli albi care s-au furişat în spatele meu şi le-au crescut aripi monstruoase; urmau să mă atace. Dar m-am avertizat la timp, am redevenit în postura preotului, eu-el; fusesem avertizat de eu-ea, care stătea pe partea cealaltă a bazinului. M-am speriat şi am fugit, demonii albi pluteau peste templu urmărindu-mă, lini, eu nu prea reuşeam să aflu ce se întâmplă. M-am ascuns in dormitor, şi demonii m-au urmat acolo. Redevenisem preoteasa, eu-ea, şi mă priveam alergând spre sufragerie, (eu-el) am întrebat ce se întâmplă.(Eu-ea) am spus, că acelea erau fantomele unei maşini, plăcuţele maşinii erau posedate, că nu trebuiau invocate şi că ele controlau aceea maşină. Acum, proprietarii maşinii erau în pericol cu maşina lor nebântuită. Am întrebat, ‘cum au ajuns demonii să bântuiască aceea maşină’. (Eu-ea) mi-am răspuns că acel cuplu de proprietarii urma să se ducă la o înmormântare însă nu au mai ajuns, având alte treburi; astfel cuplul de fantome al acelor morţi de la înmormântare, ajunseseră să bântuiască aceea maşină. Eu-el şi eu-ea, am redevenit aceeaşi persoană. Demonii-fantomă veneau spre noi, însă acum ştiam cu precizie ce urma să facem.



II. interactivitate : Ştiam ce se petrece

era spre seară, eram calm ca de obicei. eram cu toţi la ţară: mama, mamaia... Mergeam oarecum în fruntea lor; tataia era supărat, ca de obicei, pe taia. Ca de obicei, asta nu m-a mişcat deloc, era ceva normal; până când mi-am dat seama unde se întâmpla totul. Am mers imediat la el şi l-am îmbrăţişat şi nu i-am dat drumul până când nu m-am trezit... plângând.

rominiscenţă

am sta pe marginea mării
eu ţi-aş lua mâna şi aş băga-o
sub nisipul cald
te-aş privi, te-aş întreba:
„Simţi inima pământului cum bate?”
atunci soarele
uimit
ar privi printre noi
per-
plex

status quo ante

Ţi s-a întâmplat vreodată
să percepi un click
în interiorul tău
ca un pas făcut pe o creangă
picată pe iarba umedă?
Pentru ca apoi oarecum să te simţi bine
fără să intuieşti exact
de ce oare te simţi astfel
sau cum de-ai început să observi porumbeii deasupra blocurilor
zburând nestingheriţi
oricâte ambulanţe ar perturba Bucureştiul?
Să înţelegi tot ce cântă păsările în înaltul copacilor de pe margine
şi să-ţi vină să le aprobi.
Ce vină ai tu că ele nu-ţi înţeleg preocuparea
faţă de pomii care nu ştiu altceva acum
decât să-şi scoată la iveală florile...
ori gândul la fiica lui venus
pe care-ai întâlnit-o azi-noapte
pe când asediai Tarentiumul?
Erai atât de supărat de trădarea grecilor
ai comandat flotei să blocheze portul
şi catapultelor să arunce cu foc.
Te durea inima când te gândeai că poate
tot acel foc era destinat fiicei lui venus.
Când ţi-a deschis porţile cetăţii
şi ai tăi au intrat cu nemiluita,
voiai să salvezi pe toţi de dragul ei
toţi grecii ei trădaţi.
Când te-ai trezit ai fost deja capturat şi dus la Roma
urma să apari în faţa senatului şi să fi acuzat
pentru gândurile tale

status quo ante

clickul

Formae libertăţii

Îmi dau drumul pe străzi

On Every Street


Where The Streets Have No Name

derillusion

Până ce încerci nu afli
marele tău vis
se află la un pas după prăpastie.
Te poţi simţi că ai pierdut o şansă
o perspectivă,
te afli la marginea abisului
faci un pas
şi ...

BOOOOOOOM
....
visul tău nu mai poate fi diferenţiat de realitate.
Nu e exact ca în vis
dar te poţi recunoaşte

Lupuşor

era un copil care a vrut să intre în aceea pădure pentru că ştia că acolo se află un lup; ştia că bunicul voia să îl păcălească când urla ca lupul; mâna caii pe lângă pădurice şi râdea cu poftă; copilul hotărâse că bunicului îi era frică.
pădurea părea mică, însă când ajunse lângă ea - era singur – dar nu pustiu; a simţit o tăcere răcoroasă înainte de a intra; cu cât înainta printre copaci –aceştia creşteau – şi se simţea din ce în ce mai mic; îi era frig, însă intuia cerul, undeva deasupra; i s-au părut ore, cât a mers printre crengi imense rupte şi frunze uscate, uscate; îi era sete aşa că a dat peste un pârâu: de fapt mai întâi i s-a părut că aude un pârâu iar abia apoi a alergat până la el; când a ajuns acolo, tot ce a trebuit să facă -- era să privească în sus, ştia asta, cascada curgea peste el în picături de ploaie, zgomotos – dar n-a gustat nicio picătură; ceilalţi lupişori, la fel, priveau în sus, cascada curgea peste ei în picături de ploaie zgomotos, nici ei n-au gustat picături; cu toţii urlam ca bunicul dar nouă nu ne era frică, nu ne era sete; ştiam că la sfârşitul pădurilor se află un copil; şi că fiecare din noi urma să intrăm acolo; ştiam că bunicul voia să mă păcălească atunci când urla ca lupul; mâna caii pe lângă pădurice şi râdea cu poftă; ştiam că îi e frică.
am început să alerg printre copaci, sfârşitul pădurilor se apropia, intuiam oarecum printre crengi – lumina soarelui de la capătul copilului.
experimentam pofta supremă.