Lupuşor

era un copil care a vrut să intre în aceea pădure pentru că ştia că acolo se află un lup; ştia că bunicul voia să îl păcălească când urla ca lupul; mâna caii pe lângă pădurice şi râdea cu poftă; copilul hotărâse că bunicului îi era frică.
pădurea părea mică, însă când ajunse lângă ea - era singur – dar nu pustiu; a simţit o tăcere răcoroasă înainte de a intra; cu cât înainta printre copaci –aceştia creşteau – şi se simţea din ce în ce mai mic; îi era frig, însă intuia cerul, undeva deasupra; i s-au părut ore, cât a mers printre crengi imense rupte şi frunze uscate, uscate; îi era sete aşa că a dat peste un pârâu: de fapt mai întâi i s-a părut că aude un pârâu iar abia apoi a alergat până la el; când a ajuns acolo, tot ce a trebuit să facă -- era să privească în sus, ştia asta, cascada curgea peste el în picături de ploaie, zgomotos – dar n-a gustat nicio picătură; ceilalţi lupişori, la fel, priveau în sus, cascada curgea peste ei în picături de ploaie zgomotos, nici ei n-au gustat picături; cu toţii urlam ca bunicul dar nouă nu ne era frică, nu ne era sete; ştiam că la sfârşitul pădurilor se află un copil; şi că fiecare din noi urma să intrăm acolo; ştiam că bunicul voia să mă păcălească atunci când urla ca lupul; mâna caii pe lângă pădurice şi râdea cu poftă; ştiam că îi e frică.
am început să alerg printre copaci, sfârşitul pădurilor se apropia, intuiam oarecum printre crengi – lumina soarelui de la capătul copilului.
experimentam pofta supremă.